Azi am auzit sub pamantul crapat de frig impodobit timid cu firicele de iarba si buruieni care la vara urmau sa se transforme in firicele de grau, poate. Radacinile acestor plante sfioase zvacnind spasmodic erau cufundate in nerabdarea asteptarii soarelui. Mi-am asezat urechea mai aproape si parka toate viatatile care iarna fug fricoase sub pamant pulsau ca una din ventriculele muschiului vital. Puteam sa vad intreaga lor evolutie, puteam sa vad in cinci minute cum aveau sa se dezvolte pe parcursul absentei mele fiindca imi sopteau la ureche. Si stiam ca imi sopteau cu un scop. Voiau sa ii spun lui, sa-l fac pe el sa simta cum creste odata cu ele. Ma impungeau din cand in cand ca sa-mi aminteasca daca simteau ca eu uit. Si totusi, atunci, chiar atunci cand vantul batea inversunat vedeam in momentul in care el clipea boboci de flori. Fractiunea aceea de secunda imi explica esenta ciclului renasterii fiindca facea intr-un moment ce prietenii de sub pamantul uscat urmau sa faca intr-un intreg anotimp. Cand seschidea oceanul din care se varsau sute de trairi simteam in corpul meu imbobocind fiecare organ. Ncepeam sa vad cu buricele degetelor iar picioarele sa-mi serveasca in loc de maini. Iar ele, cele nenescute chicoteau ascunse in maltul pamantului langa cele mai ascunse cicluri in desfasurare. Cand ne-am asezat pe spate cu ochii spre cer, am simtit cum greutatea trupului meu apasa greoi suprafata pamantului ridat, aveam senzatia ca ma scufund in cel mai adanc abis. Dar ramaneam constant deasupra, tinandu-ma de cerul pe care juram sa-l ating. Si daca ma uitam spre dreapta simteam ca trebuie doar sa intend mana. Il vedeam preocupat de un aparat de fotografiat cu care se invartea curios in jurul meu. Era mult mai inalt acum, cand il vedeam fiind aproape unificata cu solul: parea un urias, il vedeam simbolic ca pe un om maret, dar imi doream totusi sa se intinde langa mine, sa auda si el freamatul cugetarilor adanci ale naturii. Dar lui nu-I era dat sa le auda. Doar eu trebuia sa aud pamantul. Menirea lui era sa-I redea frumusetea in cele mai mici detalii, eu-gandurile. Simteam ca amandoi luam parte la nasterea incetinita a unei noi lumi, in feluri diferite. Eu trebuia sa aud urlete le chinuite ale celui ce naste, el, trebuia sa redea nasterea in sine si semnele ei. Apoi sa ne redam unul altuia, sa ramanema vesnic asa.
