Dar daca de fapt oamenii fug de ei insisi? Atunci cand umana frica patrunde in cele mai adanci madulare, nu mai e loc de curaj. Dar “curajul nu inseamna absenta fricii” spune Ambrose Redmoon. Poate. Dar frica aceea de umanitate si dorinta ucigasa a oaneilor de a se pierde in mediocritate nu mai lasa loc de curaj. Si acum vedem cele mai inalte virtuti terfelite de tipicul omului sedentary care tot ce stie sa vaneze se afla la supermarket, sportul pe care il face zi de zi sau cel putin saptamanal este alaturi de echipe de fotbal ai caror suporteri incendiaza si omoara in delirul cel mai profound. Ne e frica de noi, de ce ne putem face unii altora sin e asezam pe fotoliul comod al lancezimii si al rutinei ca atunci cand ajungem la varsta mijlocie san e amintim ca trebuie sa facem si no ice fac toti oamenii, cum spun americanii “the middle age crysis” in care inselam sotul intr-o vacanta la mare, ajungem acasa si spunem sotiei ca ne-am saturat de fizicul ei scarbos si de zambetul ei tamp, apoi, ca si cum nu ar fi de ajuns ne coboram la cele mai joase marsavii si lovim femeia de care credem ca am fost odata indragostiti. Apoi, ne trezim dimineata langa acelasi sot de pana acum, dar nu ne mai place. Nu se mai spala pe dinti in sfarsiturile de saptaana in care stam acasa si ne-am saturat de privirea lui absenta pentru ca se gandeste daca e potrvit sa ne sarute acum sau daca sa indrazneasca sa propuna sa iesim fara sa fie batjocort sau dispretuit. Si totusi unii observa si vor sa fuga, dar facem oare ceva daca fugim?
Sunt oameni care ataca rutina condamnand-o, dar ei insisi sunt oameni in costume, maimute ascultatoare carora nu le este permis sa-si spuna parerea despre banana primita in urma unei scamatorii menite sa satisfaca adancile caprcii ale superiorilor.
