Furie. Cel mai josnic si mai nedemn sentiment. Mi e rusine. Cum poate furia sa transfigureze corpul, mintea, sa metamorfozeze fara regret cel mai frumos caracter. Furia creste…dar pe cat creste pe atat se dilueaza…asemenea culorii unei pensule muiata calm in apa menita sa curete, sa stearga, sa dea transparenta. Se imprastie ca o molima in unghiurile corpului si ajungi sa o simti in varfurile degetelor..in firele de par. Furia e perversa si memoria o hraneste. Cand in minte iti vin din nou imaginile ce ti-au trezit furia, ea parca renaste si din acele adanci unghere simti o tresarire violenta, sharmanta care ii da putere urii sa incolteasca si sa semene venin. Dar nu, tu nu esti asa…stii asta dar nu te mai poate stapani nimic. Simti cum clocoteste sangele in aorte, cum vrei sa distrugi, sa te transformi in bestie, sa uiti de tot ce ai invatat, sa uiti ca esti om. Dar nu uiti. Nu uiti pentru ca stii ca te vei dispretui amarnic, stii ca nu vei ma avea curajul sa privesti oglinda fara teama ca se va sparge…
