La inceput am plans cand am simtit undele electrice impletitndu se cu sangele din vinele mele,imbratisand fiecare muschi care zvacnea nebuneste chiar si pe cel mai mic os. Corpul meu devenea atunci refugiul tiparilor nestapaniti care mi-l schingiuiau, simteam ca intreaga lume mi se concentreaza in buric si de acolo porneste spre restul Universului. Mintea mi se intuneca si in cap imi apareau imagini pe care simteam ca atunci
cand ma voi trezi nu mi le voi mai aminti. Tinea 5 minute, dar erau 5 minute ale mele, doar ale mele. Imi aminte sc ca odata am simtit cum craniul meu era despicat si costele zdrobite de pietre aruncate de undeva din departare sau poate erau doar muschii mei care se contractau incontrolabil. . Mintea mi se despartise de trup si acum mergeam prin tunelele prin care ma duceau zanele atunci cand imi cadeau maselele. Intalneam persoane cunoscute pe care le
salutam pentru ca mama imi spusese ca asa e politicos. Nu mi placeau mereu elctrosocurile, dar mama imi zicea ca imi fac bine, ca n-am sa-l mai vad pe omul acela niciodata, dar cu cat mai multe sedinte faceam, cu atat se incapatana
mai tare sa ramana. Nu vorbisem cu el niciodata, imi faceam insa mereu curaj. Nici el nu vorbea cu mine. Cand I am spus mamei despre omul meu a inceput sa ma aduca aici, unde prima data mi-am vazut doctorul, un om urat, cu nas coroiat si ochi mici in forma de alune de padure, gura era ca o linie asimetrica in mijlocul fetei, iar cand ranjea I se dezgoleau spatii libere pe unde erau presarate boabe de porumb care aduceau doar prin pozitionarea lor a dinti.
Zicea ca omul asta imi va face bine, dar mie nu-mi era rau. Eu voiam sa mi vad omul, imi era simpatic. Mereu cand il aratam, mama si tata spuneau ca nu il vad. Dar steam ca se joaca cu mine, acum vor sa-l faca sa dispara, dar ei nu
stiu ca locul asta e casa lui. Aici locuieste el de 10 ani. Are mai mereu privirea absenta, cum o am eu dupa ce merg cu mama la plimbarea prin tunele.
