Afara nu e iarna, dar simt frigul patrunzator in maduva. Am intrat intr-o biblioteca iar rafturile impunatoare si prafuite se aplecau parca parinteste asupra staturii mele nevazute. Plimbandu-mi rabdatoare si curioasa ochii peste cartile legate in piele veche am vazut fara sa vreau doi oameni inalti si frumosi: pareau atlanti…dar ea avea parul negru. Am auzit apoi:
-Va rog sa asteptati un moment. Ma duc sa caut cartea, nu sunt sigur ca o mai avem.
-Avem timp o viata! A venit raspunsul neasteptat al omului din umbra, un om imbracat in costum avand un rucsac rosu pe umarul drept.
-Sa nu uiti ce ai spus acum…ai timp o viata…am auzit-o spunand pe atlanta.
Am ghicit apoi ca tremura si am vazut-o intorcandu-si capul catre carti, timida. Parea ca simte gustul amar al cuvintelor lui. Erau de fapt doi oameni impreuna cu vieti paralele, doi oameni ce merg pe strada fara sa para ca se cunosc, ghicesti doar ca se cunosc, ca se aseamana doar daca ii privesti cu atentie intr-un loc restrans, mic, unde le poti citi in ochi povestile…am citit atunci in ochii lor povestea orhideei.
Era demult…sau nu. O vreme in care oamenilor le era frica si erau condusi de tirani. Acelasi barbat, aceeasi femeie erau atunci adolescenti. Parca urmau sa se intalneasca, nu mai tin minte. Stiu ca simteam atunci in corp toate emotiile lor. El tinea in mana o floare stranie care ei ii starnea aprig curiozitatea. Cand o primi, o lua in mana, incerca sa o miroasa, dar nu simti nimic…reactia ei nu fu cea asteptata de tanar. Muscandu-si buzele ii spuse ca acea ciudatenie era o orhidee.
In fata Carturestiului, aerul rece care ingheata in plamani invaluie pe cei doi atlanti care mergeau departe unul de celalalt, departe de ganduri, departe de lume..
Parea un film regizat prost, jucat de absolventi pentru a debuta. Parea. Dar era povestea a doi oameni inalti: el, cu rucsac rosu si costum, ea, cu par negru si ochi albastri.
