Ce durere stranie de piept…parca mii de greieri canta dupa sternul meu firav, ma dor si ochii si urechile imi canta acorduri cu mireasma cunscuta ce doare la fiecare nota grava. Trebuie sa fi adormit o secunda, caci nu-mi mai amintesc cand a trecut “Tineretului”. Ce huruit straniu aud din toate partile si parca toti se uita la mine. Nu…e de fapt privirea aia iscoditoare daruita fiecarui strain care apare in fata ta pe care il scrutezi nemilos cautand in tine confirmarea unei superioritati aberante a proproului tau sine. Zambesc unei femei de varsta a doua pe care probabil am calcat-o pe picior si ma va povesti colegei la cafea. In imbulzeala une zile de vineri gasesc puterea de a calca alti cativa oameni pe picioare ca sa ajung la usa pe unde va trebui sa-mi continuu gradat ziua. Ies in frigul rusesc si privesc catre botinele mele rosii de pe care zapada dispare treptat transformandu-se soriceste in apa, apa care patrunde iscoditoare chiar catre inauntrul invelisului de piele falsa. Pe langa gardurile inalte si magazinele troienite imi ma cuprinde o forfoteala continua si asiduua imbrancindu-ma catre colegi, copii si mame care isi joaca rolurile frumos si perseverant cu o vointa pe care eu insami o detest invidiind-o.
In toata lumea asta multa simt in unghia mea mica un cerc.

Soarele si Luna: ea e mai mica, mai firava ca el, dar are o frumusete stranie, mitologica.

Vreau sa ne pierdem intr-un vast infinit unde sa fim singuri. Sa se auda exploziile celor mai tinere stele care mor inaintea nostra. Sa vedem copaci crescand din vid, sa fim singurii vesnici si neschimbati. Fiecare celula a noastra sa produca mereu alta, ca atunci cand cea batrana se altereaza, sa ramana cea noua, noi sa fim tineri, copii si sa avem totusi sute, mii de ani.

Sa curga pe oglinda vietii noastre cea mai clara apa, picaturile sa cada drept, gravitatia sa o ia razna iar tu sa poti zbura cu mine in brate.

Sa ne divinizam unul pe altul pana vom ajunge proprii nostri dumnezei. Sa cream si sa distrugem lumi, insa a noastra sa fie vesnica si stabila. Sa ingenunchez inaintea ta apasata de povara privirii tale pe care o voi adora. Sa ma ridic, iar tu sa nu poti suporta lumina cu care corpul meu te invaluie si sa-ti pierzi orice discernamant, sa te lasi invaluit in mine, sa devenim cel de la inceput.

Degetele tale au venit si le-au sters, atingandu-ma. Ai venit, invaluit in amintirea vietilor trecute si acum respecti juraminte uitate. Ma tem de tine dar stiu ca doar tu ma poti recunoaste. Ma uit pierduta la liniile palmelor mele si odata ce privirea mi se frange, memoria imi e inundata de amintirea noastra, incolaciti de lanturi ruginite mergand spre un om, o fiara neagra, rece. Ii simt privirile muscandu-mi din carne. Am stiut cand ai fost eliberat de rugina si ai urcat pe treapta mortii, iar pe gatul unde odata au fost buzele mele statea acum asteptand semnalul, ghiara nemiloasa. Voiam sa-ti iau trupul, sa-l fac unul cu al meu, sa-ti simt doar eu chinul, sa ma las sfasiata stiind ca tu nu simti. Dar te priveam de alaturi, spasmodic, simtind cum ma agat de buzele vietii care isi ia inapoi darul. Privirea ta umeda, blanda  staruia in marea vietii mele, netulburata. Zbatandu-ma, am vazut cum trupul tau atarna invins si voiam sa ajung unde era acum spiritul tau. M-am uitat din nou la viata care sorbea din mine suflul si mi-am tuguiat la fel ca si ea buzele repudiind ultima bila de aer. Ii zambeam si amandoua stiam ca povestea noastra nu se termina aici. Am inchis obloanele acelei vieti si am plecat catre tine, in calatorii interplanetare, intre Sori si Super-Nove si am devenit zeu.

Acum sunt aici, ma uit la palmele mele si te intalnesc din nou. Sunt acum om, sunt om pentru tine, eu sunt Selene.

La inceput am plans cand am simtit undele electrice impletitndu se cu sangele din vinele mele,imbratisand fiecare muschi care zvacnea nebuneste chiar si pe cel mai mic os. Corpul meu devenea atunci refugiul tiparilor nestapaniti care mi-l schingiuiau, simteam ca intreaga lume mi se concentreaza in buric si de acolo porneste spre restul Universului. Mintea mi se intuneca si in cap imi apareau imagini pe care simteam ca atunci
cand ma voi trezi nu mi le voi mai aminti. Tinea 5 minute, dar erau 5 minute ale mele, doar ale mele. Imi aminte sc ca odata am simtit cum craniul meu era despicat si costele zdrobite de pietre aruncate de undeva din departare sau poate erau doar muschii mei care se contractau incontrolabil. . Mintea mi se despartise de trup si acum mergeam prin tunelele prin care ma duceau zanele atunci cand imi cadeau maselele. Intalneam persoane cunoscute pe care le
salutam pentru ca mama imi spusese ca asa e politicos. Nu mi placeau mereu elctrosocurile, dar mama imi zicea ca imi fac bine, ca n-am sa-l mai vad pe omul acela niciodata, dar cu cat mai multe sedinte faceam, cu atat se incapatana
mai tare sa ramana. Nu vorbisem cu el niciodata, imi faceam insa mereu curaj. Nici el nu vorbea cu mine. Cand I am spus mamei despre omul meu a inceput sa ma aduca aici, unde prima data mi-am vazut doctorul, un om urat, cu nas coroiat si ochi mici in forma de alune de padure, gura era ca o linie asimetrica in mijlocul fetei, iar cand ranjea I se dezgoleau spatii libere pe unde erau presarate boabe de porumb care aduceau doar prin pozitionarea lor a dinti.
Zicea ca omul asta imi va face bine, dar mie nu-mi era rau. Eu voiam sa mi vad omul, imi era simpatic. Mereu cand il aratam, mama si tata spuneau ca nu il vad. Dar steam ca se joaca cu mine, acum vor sa-l faca sa dispara, dar ei nu
stiu ca locul asta e casa lui. Aici locuieste el de 10 ani. Are mai mereu privirea absenta, cum o am eu dupa ce merg cu mama la plimbarea prin tunele.

Afara nu e iarna, dar simt frigul patrunzator in maduva. Am intrat intr-o biblioteca iar rafturile impunatoare si prafuite se aplecau parca parinteste asupra staturii mele nevazute. Plimbandu-mi rabdatoare si curioasa ochii peste cartile legate in piele veche am vazut fara sa vreau doi oameni inalti si frumosi: pareau atlanti…dar ea avea parul negru. Am auzit apoi:

-Va rog sa asteptati un moment. Ma duc sa caut cartea, nu sunt sigur ca o mai avem.

-Avem timp o viata! A venit raspunsul neasteptat al omului din umbra, un om imbracat in costum avand un rucsac rosu pe umarul drept.

-Sa nu uiti ce ai spus acum…ai timp o viata…am auzit-o spunand pe atlanta.

Am ghicit apoi ca tremura si am vazut-o intorcandu-si capul catre carti, timida. Parea ca simte gustul amar al cuvintelor lui. Erau de fapt doi oameni impreuna cu vieti paralele, doi oameni ce merg pe strada fara sa para ca se cunosc, ghicesti doar ca se cunosc, ca se aseamana doar daca ii privesti cu atentie intr-un loc restrans, mic, unde le poti citi in ochi povestile…am citit atunci in ochii lor povestea orhideei.

Era demult…sau nu. O vreme in care oamenilor le era frica si erau condusi de tirani. Acelasi barbat, aceeasi femeie erau atunci adolescenti. Parca urmau sa se intalneasca, nu mai tin minte. Stiu ca simteam atunci in corp toate emotiile lor. El tinea in mana o floare stranie care ei ii starnea aprig curiozitatea. Cand o primi, o lua in mana, incerca sa o miroasa, dar nu simti nimic…reactia ei nu fu cea asteptata de tanar. Muscandu-si buzele ii spuse ca acea ciudatenie era o orhidee.

In fata Carturestiului, aerul rece care ingheata in plamani invaluie pe cei doi atlanti care mergeau departe unul de celalalt, departe de ganduri, departe de lume..

Parea un film regizat prost, jucat de absolventi pentru a debuta. Parea. Dar era povestea a doi oameni inalti: el, cu rucsac rosu si costum, ea, cu par negru si ochi albastri.

Dar daca de fapt oamenii fug de ei insisi? Atunci cand umana frica patrunde in cele mai adanci madulare, nu mai e loc de curaj. Dar “curajul nu inseamna absenta fricii” spune Ambrose Redmoon. Poate. Dar frica aceea de umanitate si dorinta ucigasa a oaneilor de a se pierde in mediocritate nu mai lasa loc de curaj. Si acum vedem cele mai inalte virtuti terfelite de tipicul omului sedentary care tot ce stie sa vaneze se afla la supermarket, sportul pe care il face zi de zi sau cel putin saptamanal este alaturi de echipe de fotbal ai caror suporteri incendiaza si omoara in delirul cel mai profound. Ne e frica de noi, de ce ne putem face unii altora sin e asezam pe fotoliul comod al lancezimii si al rutinei ca atunci cand ajungem la varsta mijlocie san e amintim ca trebuie sa facem si no ice fac toti oamenii, cum spun americanii “the middle age crysis” in care inselam sotul intr-o vacanta la mare, ajungem acasa si spunem sotiei ca ne-am saturat de fizicul ei scarbos si de zambetul ei tamp, apoi, ca si cum nu ar fi de ajuns ne coboram la cele mai joase marsavii si lovim femeia de care credem ca am fost odata indragostiti. Apoi, ne trezim dimineata langa acelasi sot de pana acum, dar nu ne mai place. Nu se mai spala pe dinti in sfarsiturile de saptaana in care stam acasa si ne-am saturat de privirea lui absenta pentru ca se gandeste daca e potrvit sa ne sarute acum sau daca sa indrazneasca sa propuna sa iesim fara sa fie batjocort sau dispretuit. Si totusi unii observa si vor sa fuga, dar facem oare ceva daca fugim?

Sunt oameni care ataca rutina condamnand-o, dar ei insisi sunt oameni in costume, maimute ascultatoare carora nu le este permis sa-si spuna parerea despre banana primita in urma unei scamatorii menite sa satisfaca adancile caprcii ale superiorilor.

Azi am auzit sub pamantul crapat de frig impodobit timid cu firicele de iarba si buruieni care la vara urmau sa se transforme in firicele de grau, poate. Radacinile acestor plante sfioase zvacnind spasmodic erau cufundate in nerabdarea asteptarii soarelui. Mi-am asezat urechea mai aproape si parka toate viatatile care iarna fug fricoase sub pamant pulsau ca una din ventriculele muschiului vital. Puteam sa vad intreaga lor evolutie, puteam sa vad in cinci minute cum aveau sa se dezvolte pe parcursul absentei mele fiindca imi sopteau la ureche. Si stiam ca imi sopteau cu un scop. Voiau sa ii spun lui, sa-l fac pe el sa simta cum creste odata cu ele. Ma impungeau din cand in cand ca sa-mi aminteasca daca simteau ca eu uit. Si totusi, atunci, chiar atunci cand vantul batea inversunat vedeam in momentul in care el clipea boboci de flori. Fractiunea aceea de secunda imi explica esenta ciclului renasterii fiindca facea intr-un moment ce prietenii de sub pamantul uscat urmau sa faca intr-un intreg anotimp. Cand seschidea oceanul din care se varsau sute de trairi simteam in corpul meu imbobocind fiecare organ. Ncepeam sa vad cu buricele degetelor iar picioarele sa-mi serveasca in loc de maini. Iar ele, cele nenescute chicoteau ascunse in maltul pamantului langa cele mai ascunse cicluri in desfasurare. Cand ne-am asezat pe spate cu ochii spre cer, am simtit cum greutatea trupului meu apasa greoi suprafata pamantului ridat, aveam senzatia ca ma scufund in cel mai adanc abis. Dar ramaneam constant deasupra, tinandu-ma de cerul pe care juram sa-l ating. Si daca ma uitam spre dreapta simteam ca trebuie doar sa intend mana. Il vedeam preocupat de un aparat de fotografiat cu care se invartea curios in jurul meu. Era mult mai inalt acum, cand il vedeam fiind aproape unificata cu solul: parea un urias, il vedeam simbolic ca pe un om maret, dar imi doream totusi sa se intinde langa mine, sa auda si el freamatul cugetarilor adanci ale naturii. Dar lui nu-I era dat sa le auda. Doar eu trebuia sa aud pamantul. Menirea lui era sa-I redea frumusetea in cele mai mici detalii, eu-gandurile. Simteam ca amandoi luam parte la nasterea incetinita a unei noi lumi, in feluri diferite. Eu trebuia sa aud urlete le chinuite ale celui ce naste, el, trebuia sa redea nasterea in sine si semnele ei. Apoi sa ne redam unul altuia, sa ramanema vesnic asa.

Furie. Cel mai josnic si mai nedemn sentiment. Mi e rusine. Cum poate furia sa transfigureze corpul, mintea, sa metamorfozeze fara regret cel mai frumos caracter. Furia creste…dar pe cat creste pe atat se dilueaza…asemenea culorii unei pensule muiata calm in apa menita sa curete, sa stearga, sa dea transparenta. Se imprastie ca o molima in unghiurile corpului si ajungi sa o simti in varfurile degetelor..in firele de par. Furia e perversa si memoria o hraneste. Cand in minte iti vin din nou imaginile ce ti-au trezit furia, ea parca renaste si din acele adanci unghere simti o tresarire violenta, sharmanta care ii da putere urii sa incolteasca si sa semene venin. Dar nu, tu nu esti asa…stii asta dar nu te mai poate stapani nimic. Simti cum clocoteste sangele in aorte, cum vrei sa distrugi, sa te transformi in bestie, sa uiti de tot ce ai invatat, sa uiti ca esti om. Dar nu uiti. Nu uiti pentru ca stii ca te vei dispretui amarnic, stii ca nu vei ma avea curajul sa privesti oglinda fara teama ca se va sparge…

Teoria caderii ti-o spun-

Ma blestem pentru-a mea slabiciune

Departe, straniu apun

Cuvinte departe de mine.

Zambesc si incerc sa supun

Si timpul, si sufletu-mi liber

Dar zadarnic, doar ele imi spun-

Un gand cald, un gand sincer.

Si vad, departe, departe

Amurguri sute si mii

Si vieti din mine se scurg,

Toate la care am luat parte.